Primarul târnăcop, șoselele și niște năravuri fără leac

Botezat de adversari „primarul târnăcop” (o poreclă voit demolatoare, dar aproape elogioasă, implicând totuși munca), edilul entuziast și-a propus să dea o față modernă orașului păstorit și să depășească „un urbanism meschin al străzilor și al piețelor mici și întortochiate” (sic!). Motiv pentru care a trecut la construcții, amenajări și alte lucrări ample, stârnind furia unor concetățeni afectați la interese: „Mi s-a obiectat că lucrările de asanare sunt tichie de mărgăritar și că opera mea este operă de bolșevic. Unul dintre proprietari m-a amenințat că mă împușcă dacă nu renunț la lucrare”, a povestit primarul.

Era prin anii 1930, iar omul care s-a încumetat la asemenea acte curajoase în București se numea Dem I. Dobrescu. Dornic să-i facă pe localnici să-și iubească urbea, deși „am găsit la Primărie o atmosferă defetistă, care credea că în București nu se poate face nimic”, primarul plin de energie s-a pus pe treabă, iar la finalul mandatului lista realizărilor este covârșitoare, după cum notează Ioana Pârvulescu în cartea „Întoarcere în Bucureștiul interbelic”.

Obstacolul principal de care s-a lovit Dem I. Dobrescu a fost, așadar, mentalitatea concitadinilor, care nu pierd niciun prilej să-i critice ori chiar saboteze măsurile. O atitudine negativistă ale cărei rădăcini se pierd în negura vremurilor, fiind consemnată și cu mai bine de un secol înainte. Românul cârcotaș pleacă din start cu convingerea că „nu se poate” și că, atâta timp cât „merge și-așa”, de ce să încerci să schimbi situația? Iar dacă totuși se pornește ceva, atunci e rost de învârteli, întrucât din punga comună banul, dacă nu curge, pică!

Bunăoară, pe la 1800, când demarează modernizarea peisajului urban în Țările Române, prin pavarea străzilor, introducerea iluminatului, apariția serviciilor de salubrizare, amenajarea grădinilor publice, elanul este general, toată lumea vorbește însuflețit despre necesitatea intervențiilor, dar când se trece efectiv la treabă, scade dramatic numărul celor care se implică, iar pe măsură ce proiectele avansează, se reduce și susținerea lor publică. „Încep abuzurile, micile furtișaguri, deturnările de fonduri și de materiale (pietre sau orice poate fi util în altă parte), apar abaterile de la regulile unui lucru bine făcut, iar sancțiunile nu par niciodată atât de grele încât să nu fie ocolite”, scrie Constanța Vintilă-Ghițulescu, în excelentul său volum „Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească (1750–1860)”.

Numeroasele comitete și comiții înființate de diriguitori nu izbutesc să pună capăt neregulilor, o practică ineficientă pe care o vedem perpetuată până-n zilele noastre. Oricât se agită capii țării să impulsioneze proiectele edilitare inclusiv prin vizite ale domnitorilor pe șantiere, lucrările avansează greu, sunt tergiversate ori fușerite, sub felurite pretexte. În 1835, postelnicul Teodor Ghica (un apropiat al lui vodă Mihai Sturdza) obține contractul de pavare a ulițelor din Iași. Cinci ani mai târziu, arată autoarea citată, Adunarea Obștească remarcă, la recepționarea lucrării, că pavelele sunt „cu totul stricate și rele”. Postelnicul, un „băiat deștept” ori „asfaltangiu” avant la lettre, invocă în apărarea sa insuficiența fondurilor primite și amenință cu sistarea unui proiect deja în desfășurare, iar povestea se încheie, ca întotdeauna, în ceață.

Nici trăitorii epocii nu-s mai breji în a susține dezvoltarea localităților și vecinătăților lor. Sătenii din Moldova sunt chemați în 1837 să muncescă la șoselele regiunii, după treburile lor agricole, fiind plătiți cu cinci lei pentru fiecare stânjen lucrat. Firește, nu se înghesuie mai nimeni și e nevoie de repetarea convocărilor, urmate de aducerea țăranilor din alte zone pentru realizarea lucrărilor publice, în interesul tuturor. Iar pe acest fond al nepăsării obștești, combinată cu lipsa specialiștilor, corupția înflorește, banii sunt deturnați, lucrările se fac de mântuială ori sunt abandonate, fără ca vinovații să plătească pe măsură.

Atitudinea de lasă-mă să te las a populației, de care profită șmecherii vremii și chiar omul de rând pus pe mică ciupeală, pare o boală fără scăpare. Această maladie este sever analizată de medicul Constantin Caracaș, doctor de obște în București vreme de aproape trei decenii, care scrie, în a sa lucrare „Descrierea Țérii Românesci cu observațiuni antropologice, privitóre la igiena și bólele locuitorilor ei” (apărută postum sub numele „Topografia Țării Românești”): „Acest popor necioplit se dedă lenei și pentru lucrările de utilitate publică. Drumurile neîngrijite ajung uneori impracticabile din cauza gropilor și a noroaielor; și cu toate că din această pricină pătimesc ei însăși (sic!) și vitele lor, totuși niciodată nu pun mâna să dreagă drumul sau vreun pod stricat, deși ar avea la îndemână materialul trebuincios. Dacă guvernul face vreun drum sau pod, ori îl face vreun particular generos, se ruinează repede din neglijență, sau îl strică într-adins, furând materialul pentru trebuințele lor. De aceia nici un lucru bun public nu durează.”

Au trecut aproape 200 de ani de atunci. Țara a evoluat, societatea s-a mai schimbat, dar cumva năravurile oamenilor au rămas aceleași. Iar leacul tot la cetățeni se află.